Doua vrabiute, iarna!

Peste lumea ruginie,
De atata toamna lunga,
Cazu spuma argintie,
Mari de straturi, sa ajunga!

De mirare si de frica,
Ziua poti s-o pui in cui!
Se facu atat de mica,
Iat-o ici, iata ca nu-i!

Pe o ramurea golasa,
Doua vrabii stau la sfat:
- Eu am puisori in fasa,
N-am nici lemne, nici barbat!

- Eu am! spuse cu blandete
Alta cu penaj saltat.
Dar n-am prunci, mare tristete,
Am la plapumi...si barbat!

Stii, durerea cea mai mare
Nu-i ca neaua s-a-mpanzi;
Ale mele aripioare,
N-au pe cine incalzi!