Fram, ursul polar - Cezar Petrescu
A fost o adevarata seara de despartire.
Niciodata Circul Strutki n-a avut un program mai bogat. Gimnasti si echilibristi. Cai si elefanti. Maimute si lei. Pantere si caini. Acrobati si clovni. Toti s-au intrecut in dibacie si in curaj, in rabdare si in dispret de moarte, ca sa lase o amintire nestearsa. [�]
De dupa perdeaua de catifea visinie se ivise Fram.
Cu laba mai tinea inca o parte din perdeaua ridicata.
Se opri sa priveasca sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri si din galerii.
Dadu drumul perdelei jos.
Inainta pina in mijlocul arenei. Saluta ca intotdeauna.
� Fram!
� Bravo, Fram!
� Traiasca Fram!
� Ura! Bravo, Fram! Ura!
Fram statea in mijlocul arenei, alb ca zapada, urias si neclintit. Tot asa stau fratii lui din tara zapezilor vesnice, pe insulele de gheata plutitoare, cand se inalta sa priveasca la alti ursi albi, care se departeaza pe alte insule plutitoare.
Statea si se uita in gol. Mai facu un pas.
Isi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi sters o urma care-i painjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toti asteptau.
Intelegeau ca Fram pregateste ceva nou. Fara indoiala, un numar mai greu decat toate. Alta data incepea mai repede. Cerea el sa se faca tacere. Acum parea mirat de aceasta tacere.
� Mofturi! Priveste la el cate nazuri mai face! glasui pitigaiat una din cele doua cucoane.
Petrus abia se stapani, framantandu-se pe loc si muscandu-si buzele.
Fetita cu ochi albastri le fulgera si ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simtea pe umar mana bunicului�
Alaturi de Fram se afla o platforma invelita cu postav alb. Acolo se urca el sa se joace cu greutatile, sa faca echilibristica intr-o prajina, sa prinda in gura portocale aruncate de public.
Acum se aseza pe marginea platformei, asa cum se asaza un om pe ganduri. Isi prinse capul in labele de dinainte. Era intr-adevar ca un om care nu-si aminteste ceva, a pierdut ceva, e deznadajduit de ceva,
� Isi bate joc de noi, draga! se supara cucoana cea mai ascutita. Uite pentru ce platim bani! Ca sa-si bata joc un dobitoc de noi�
Mana bunicului apasa usor umarul fetitei cu parul carliontat sub cusmulita alba. Simtise, prin haina, cum se framanta si cum e gata sa-si apere pe Fram al ei.
Dar Fram era intr-adevar de neinteles in aceasta seara. Parea ca a uitat unde se afla. Parea ca a uitat ce asteapta lumea de la dansul.
A uitat ca il privesc doua mii de oameni, doua mii de perechi de ochi!
� Fram! il incuraja un glas. Ursul alb ridica ochii�
�A, da! parca spunea privirea lui. Aveti dreptate! Sunt Fram si trebuie sa va inveselesc!��
Cu labele facu semn de neputinta in laturi. Duse dreapta la frunte; apoi la inima; din nou la frunte si din nou la inima. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea�
Adineauri, cand a ridicat perdeaua de catifea visinie, inca tot mai credea ca totul are sa fie ca inainte. Multimea, copiii, aplauzele i-au dat aceasta amagire.
Acum din nou a uitat tot. [�]
Dar directorul circului se tinu de cuvant. Tipari afise. Dadu reprezentatii in folosul lui Fram. Deschise lista de subscriptie. Aduna destui bani ca sa-i mai ramina si in punga. Apoi scrise scrisori si batu telegrame. Dupa doua saptamini primi raspuns multumitor.
Se afla undeva, intr-un port strain, o mare intreprindere care platea vanatori in toate ungherele pamantului sa prinda animale si pasari, reptile si tot soiul de vietati pentru circuri, menajerii si gradini zoologice. Directorul intreprinderii se oferea sa-1 trimita pe Fram in patria ursilor albi.
Pleaca o corabie cu excursionisti in tinuturile polare. Pe corabie aveau sa porneasca si doi vanatori incercati ca sa aduca niste pui de ursi tineri, pentru circurile, menajeriile si gradinile zoologice din Europa.
Asa ca Fram putea sa se bucure de voiaj aproape gratuit.
Vestea se raspindi si facu valva in circ.
In ziua plecarii au trecut cu totii, clovni si gimnasti, acrobati si calareti, sa-si ia ramas bun de la ursul polar.
Unii il dezmierdau. Altii i-au adus fructele care-i plac, bomboane si sirop.
Cel mai de la urma a ramas langa el August cel prost.
De data asta nu mai avea nasul de gogosar si parul caramiziu din peruca, asa cum il zbarlea, ca sa starneasca rasul galeriei.
Era dimineata. Inca nu sosise ceasul reprezentatiei. August cel prost deci nu-si imbracase inca hainele de paiata si nu-si spoise mutra.
Se afla acum un om ca toti oamenii, imbracat in haine saracacioase. Cu obrazul ostenit si cu ochii tristi.
Caci asa arata August cel prost in viata lui cea adevarata, dupa ce-si lepada fracul cu coada care spanzura si ghetele mai lungi decat schiurile, peruca roscata si nasul caraghios.
Era un clovn batran, bolnav, care traia singur si care stia ca are sa-si sfarseasca batrinetile intr-un spital sau intr-un azil.
Ca si Fram, se simtea ostenit.
Ar fi voit si el sa scape de viata aceasta de paiata, de salturi mortale si de strambaturi, care fac multimea sa rada. Dar pentru el nu se afla nicio scapare. Trebuia sa rada, sa se schimonoseasca la spectatori, sa primeasca lovituri cu latul scandurii in cap, palme si picioare in spate, fiindca numai cu acest pret isi castiga painea cea amara de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fara indurare pe drumuri de directorul circului, mai crud decit fiarele de dupa gratii.
Acum clovnul batran si bolnav venise sa-si ia ramas bun de la Fram, ursul polar.
Sapte ani cutreierasera impreuna oras dupa oras, tara dupa tara, o data cu circul. Au fost rasplatiti cu aplauze, s-au bucurat de simpatia multimii. Iar acum viata ii despartea.
Fusese mai blanda si mai miloasa cu ursul. Il elibera. Era mai vitrega si neomenoasa cu omul. Il tinea legat aici, pentru o bucata de paine, pana la moarte.
August cel prost intra in cusca lui Fram.
Ursul il privi cu ochii blinzi si buni. Prietenia lor era veche. S-ar fi zis ca ursul intelege si el cu ce pret, in multe seri, paiata se silea sa fie vesela ca-sa desfete multimea.
� Asadar, pleci? intreba August cel prost, trecandu-si mana prin parul lui Fram.
Ursul nu stia sa raspunda.
De altfel nici nu stia ca pleaca. Nu stia ce bucurie ii pregatise fostul vinator de ursi.
Se mirase ca toti au trecut pe la el, ca l-au dezmierdat, ca i-au impartit daruri. Dar nu intelegea rostul acestor dovezi de dragoste. Simtea ca se pune la cale ceva nou si neobisnuit. Miscarea oamenilor ii trecuse si lui un neastampar in vine. Priceperea lui se oprise insa aici.
� Asadar, pleci? isi repeta intrebarea August cel prost. Te invidiez, prietene Fram!� Are sa-mi fie urat. Circul are sa ramana gol fara tine. Erai un urs de isprava. Mai de isprava decat o fiara lacoma cu chip de om, ca directorul nostru!� .
Paiata isi ingropa obrazul batran si zbarcit in blana ursului alb. Fram il atinse usor, prietenos, cu laba. Parca intelegea ca il munceste o durere.
Omul se smuci deodata de langa animal. Simtea ca il podidesc lacrimile. Nu voia sa-1 vada alti oameni. Sa vada acest spectacol caraghios: August cel prost plangand!
Se smuci, deschise usa cu zabrele si fugi facand un semn in urma cu mana, peste umar:
� Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! [�]
Viscolul chiuia, rostogolind trambele de zapada marunta, icnea in peretii de gheata, in stanci, in sloiuri, gemea si urla de-a lungul pustietatilor albe. Nu se cunostea cer de pamint, gheturi de ape.
Si aceasta naprasnica dezlantuire dura de ceasuri, si de ceasuri, si de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casa calda, cu o gura de soba, unde copiii intind mainile subtiri sa se dogoreasca la palpairea flacarilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plang de caldura, asuda si isi fac vant cu batista?
Spaimantatoarea urgie a viscolului parea ca a maturat tot. Ca a ingropat tot. Stapanea acum numai chiotul uraganului alb, vanturand nametii dintr-un capat la celalalt. Peste insule, peste banchiza, peste ochiuri de apa, vijelia trecea vajaind.
Doi oameni se tarasera de-a busilea sub un perete de sloi.
Credeau ca au gasit adapost. Dar adapostul era amagitor. Viscolul cladea troiene peste dansii. Si oamenii luptau sa-si libereze rasuflarea. Scoteau capul din zapada. Iar atunci ii izbea in ochi, in gura, in obraz, pulberea marunta si usturatoare, ca sticla pisata.
Si inghetul ii cuprindea incetul cu incetul.
� Egon, tu mai simti mainile?
� Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mainile, nici picioarele�
Ca sa-si auda glasul, erau nevoiti sa strige. Si sfortarea strigatului insemna acum o infricosatoare suferinta pentru puterile lor istovite.
� Loveste, Egon! Loveste mereu din palme. Misca degetele. Numai asa nu se opreste sangele!� Daca s-ar opri, s-a sfarsit cu noi!�
Celalalt gemu.
Un timp au tacut amandoi.
S-a auzit iarasi numai chiotul bezmetic al viscolului; vantul izbind in stanca de gheata, praful de zapada involburandu-se in suier.
� Egon� Asculti, Egon? Ma gandesc ca ma asteapta acasa doi copii. N-am sa-i mai vad niciodata. Niciodata� Maria implineste doi ani. Peste o saptamana implineste doi ani� Are sa uite cuvantul tata. Asculti, Egon? Are sa uite cuvantul tata�
In invelisul lui de troian, Egon incerca sa vorbeasca. Dar viscolul ii astupa gura. Inchise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate sa mai spuna?
Avea si el o fetita care il astepta acasa. Poate acum se incalzeste la gura sobei. Poate intreaba: �Oare ce face tata?�� Poate ia lectie la pian� Fetita lui e mai mare. A implinit sapte ani. Merge la scoala. Fotografia ei se afla intre capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte sa astepte moartea, fiindca alta scapare nu mai este, nu mai poate veni de nicaieri, de la nimeni.
De-o saptamina, de cand sloiul s-a deschis pe neasteptate sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregatea parca dinadins moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A inghitit saniile, cainii, pustile si cartusele, sacii de blana pentru dormit, sacii de hrana� Toate s-au prabusit in adancul verde al apei. Si in aceeasi clipa s-a si inchis capacui la loc; iar ei au ramas deodata singuri, cu straiele subtiri, fara arme, pe banchiza pustie.
Mai intai s-au privit cu spaima. Au masurat departarile, cerul, soarele sus. Pe urma le-a venit curajul la loc, fiindca nu erau din cei care se lasa prada mortii fara lupta.
� E cale de patruzeci si opt de ore pana la tarm, la coliba noastra! a spus Otto. Atat am facut mergand in voie. Daca pornim chiar acum si daca nu ne oprim nici un ceas, inca n-avem de ce ne pierde nadejdea. O sa ramana o intamplare ca oricare alta si o sa avem ce povesti. Gandeste-te cate a indurat Nansen si prin cate a trecut el, fara sa piarda nadejdea o clipa! Cerul e senin. Patruzeci si opt de ore fara mancare, fara somn, cred ca nu te sperie nici pe tine, Egon� Nu e asa? Am trait noi imprejurari mai grele.
Erau doi prieteni buni si vechi cei doi vanatori de ursi albi. [�] I-a ajuns furtuna zapezii din urma. Intr-un ceas nu s-a mai cunoscut cer de pamant. Nu mai vedeau inaintea ochilor. Se impiedicau, cadeau, se ridicau orbiti de pulberea sticloasa si inghetata. Au prins de veste ca, in loc sa mearga inainte, rataceau drumul. S-au pitulat dupa un adapost. De atunci urgia n-a mai contenit.
Ceasuri si ceasuri au trecut, cu acelasi chiot in urechi, cu aceleasi valuri usturatoare, izbite in obraz. Iar acum nu-si mai simt mainile, nici picioarele, nu se mai pbt misca, ii cuprinde inghetul, moartea inspaimintatoare care preface trupul in sloi.
O clipa urgia s-a potolit. Vintul a stat. A mai trecut o suflare.
Si deodata cerul s-a inseninat, limpede, cu soarele inclinat spre apus.
Amindoi ascultau. Au ridicat capetele. Adica au inceput sa le ridice. Dar muschii nu se mai supuneau. Capetele au cazut indarat. Era prea tarziu. Istoviti de foame, sleiti de ger, nu se mai puteau clinti din culcusul lor de zapada.
� O cheama Maria� Are sa uite cuvintul tata!� incepu sa aiureze Otto. Apoi ramase cu ochii sticlosi, cascati spre cerul sticlos. . Egon era culcat pe-o coasta. El nu vedea cerul. Vedea intinderea ghetoasa a insulei, maturata de zapada, acolo unde la capatul celalalt se afla coliba lor, cu invelisul cald, cu hrana si cu aparatul de radio, care nu mai are pentru cine culege chemarile departate ale lumii, din vazduh. Privea, iar lacrimile ii inghetau in gene.
Atunci inaintea ochilor i se ivi o aratare. O aratare de delir.
Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar in loc sa se apropie ca toti ursii albi, in patru labe, ursul acesta al delirului inainta in salturi, in tumbe, salutand, rasucindu-se in pasi de vals, lipind calcaiele, defiland�
Egon, vanatorul, inchise ochii.
Stia acum ca, fara indoiala, s-a apropiat clipa mortii, de vreme ce ochii lui incep sa vada asemenea amagitoare naluciri. Inchise ochii asteptand moartea degeratilor, care ingheata sangele inimii, dupa ce le-a inselat mintea cu aratari nebunesti.
Lacrimile abia apucau sa se rostogoleasca din gene si se prefaceau in boabe inghetate. Copila lui� Poate canta acum la pian lectia ei, fara nicio grija� Poate se uita la albumul de fotografii; la chipul din perete. Intreaba: �Mamico, oare taticu are sa-mi aduca puiul de urs pe care mi 1-a fagaduit la plecare?� Spune, mamico! De ce plangi?��
Egon simti ca se cufunda in somnul cel mare si negru, de unde nu se mai intoarce nimeni.
Dar un bot cald, o rasuflare fierbinte, ii atinse obrazul.
Ursul il impingea, mirat de nemiscarea omului. Il impingea, ii lingea obrazul, narile, ochii. Se tragea indarat, asteptand. Nu intelegea de ce stau oamenii acestia incremeniti, de ce n-au glas, de ce nu ridica mainile, de ce nu se desteapta din somn.
Fram nu intelegea aceasta.
Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care il insela alta data, care nu mai prindea lamurit apropierea fiarelor salbatice, ii vestise din departare ca se afla oameni pe aici, oameni din lumea cea de dincolo de gheturi. Alergase intr-un suflet. Ii primea la el acasa, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi si salutul care le place lor. Si acum ii gasea neclintiti.
Facu trei pasi indarat.
Saluta:
� Haide! Pe mine nu ma pacaliti cu una, cu doua!
Recunoscuse, intins jos, pe vanatorul care-1 intovarasise altadata pana la insula pustie, ii daduse libertatea si-i purtase de grija sa-i ascunda provizii in camara din stinca. Isi arata bucuria intalnirii in felul sau. Cu tumbe si salturile lui.
Egon deschise ochii. Isi aduna toate puterile si glasui:
� Otto! E Fram, Fram� Ma auzi? Fram, de la Circul Strutki. Celalalt aiura:
� O cheama Maria!� N-are sa mai spuna nimanui cuvantul tata. Are sa uite cuvantul tata�
El nu mai auzea nimic. Privea cu ochii goi in cerul gol.
Atunci, abia atunci, cu judecata lui invatata de la oameni, Fram intelese! Si nu statu mult la indoiala. Matura zapada cu labele, ingramadi oamenii alaturi, se culca peste ei sa-i incalzeasca, asa cum il invatase dresorul odata, in tineretea lui, sa joace intr-o pantomima de la Circul Strutki. Oamenii erau atat de desprinsi de lumea aceasta si atit de sleiti de puteri, incat nu incercau sa priceapa ce se intampla cu dansii. Un urs alb. Un urs salbatic. Chiar un urs care a fost odata la circ, dar s-a salbaticit. Ce puteau astepta de la dansul?
Pana acum ani si ani de zile vanasera ursi albi. Venise ceasul sa cada si ei, fara arme, fara putere, vanat in ghearele unui urs alb. Dar de ce nu incepuse sa le sfarme teasta cu dintii, ca focilor si morselor? De ce intarzie? Mai repede! Sa se sfarseasca odata cu chinul acesta!�
Unul aiura:
� O cheama Maria� implineste doi ani� N-are sa mai spuna niciodata� niciodata cuvantul tata�
Celalalt repeta in nestire:
� E Fram� L-am cunoscut bine� E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!� Musca� Sfarseste!� Ai mila, Fram, si termina odata!�
Pe urma, glasurile lor s-au stins inabusite. Din delir au trecut in somn. Un somn ciudat. Cald. Poate asa e somnul mortii? Asa se spune ca e moartea prin inghet. Degera miinile, degera picioarele, se incetineaza sangele sleit, iar muribunzii se viseaza la caldura, simt dogoarea in obraz, in piept, in ochi.
Asa a fost si somnul lor. Visul lor� Nu mai sfarsea� Cand au deschis ochii, o blana grea, dar fierbinte le apasa piepturile. Au incercat sa miste intai o mana, pe urma un picior. Mana se supunea. Piciorul se supunea.
� Egon!
� Otto!
Erau glasurile lor. Isi auzeau, isi recunosteau glasurile lor. Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare si negru, cu visul mortilor de ger.
Invelitoarea de blana, de deasupra, dadu semne de viata. Se ridica singura. Ii dezghetase o plapuma vie.
Fram sari in patru labe, pe urma in doua. Saluta cu palma la tampla.
Cei doi vanatori, desteptati din morti, se inaltara in capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs.
� Da-mi pipa, Otto! Toata istoria aceasta ma face sa cred c-am visat. Numai o pipa are sa ma convinga de-s viu ori mort!�
Egon se pipaia, intr-adevar, sa se incredinteze daca era viu ori mort. Nimic inghetat. Mainile miscau, picioarele la fel. Ce nemarginita placere sa simti degetele trosnind! Iar ursul de circ astepta cu laba la tampla.
� E Fram! Nu-ti spuneam eu ca e Fram?�
Vanatorul sari in picioare. Se clatina de foame. Se rezema de stanca de gheata si merse impleticindu-se pana la ursul alb.
Nu putea spune gandurile intregi, asa cum cresteau in creierul lui istovit. Rostea numai:
� Ceea ce ai facut tu, Fram!� Ceea ce ai facut tu, Fram!� Si, cu obrazul ascuns in blana ursului, incepu sa planga. Otto se ridicase si el.
Erau acum doi oameni, doi vanatori de ursi, sprijinindu-se fara putere, la pieptul unui urs.
Fram ii indeparta incet cu labele. El era deprins cu oamenii tari si mai mandri. Pe urma parca mai intelegea ca nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o pestera cu proviziile lui. Vanat capatat de la alti ursi, cu tumbe si salturi, asa cum isi cistiga el pranzul si cina, alungand pe ceilalti ursi cand se ivea cu salturile lui mortale.
Ii tari intr-acolo.
� Ce facem? intreba Otto.
� Vezi bine� Semnele lui au ele vreun rost. Eu as pune ramasag ca ne cheama la masa� Nu m-ar mira deloc!
Si nu s-au mirat deloc.
Ospatul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de foca. Asa cum era lista lui de bucate.
Vanatorii s-au indestulat. Au prins putere. Au inceput sa priveasca ingrijorati spre apus, unde soarele se apropia de linia zarii. Incepea amurgul polar.
Ultima saptamana cand se mai incumeta o corabie sa calatoreasca pe oceanul pustiu.
Pe amindoi ii cuprinse o frica. Daca a sosit cumva corabia lor? Daca a
plecat ?
Nu mai era timp de pierdut. Cu doua bucati de carne inghetata in spinare s-au indreptat spre capatul insulei.
� Numai de n-am da peste vreun urs alb!� Fara arme, nimic nu s-ar mai alege de noi!
Vorbise Otto.
Dar Egon arata spre Fram, care mergea langa dinsii, leganandu-se in patru labe, ca un caine urias:
� Cat timp avem tovarasul acesta cu noi, nu vad nicio primejdie! Sunt sigur ca are el vreun ac si pentru cojocul fratilor sai� Nu e asa, Fram?�
Auzindu-si numele, Fram se ridica in doua labe, saluta, ca un soldat care spune: �La ordin!�, apoi se lasa mai departe in patru labe si continua drumul alaturi.
Nu putea vorbi. Dar ar fi voit sa arate ca pentru fratii lui are un ac de cojoc mai crutator si mai fara primejdie decat gloantele din armele omenesti.
Au mers saizeci de ore, in loc de patruzeci si opt. Au mers cu opriri si odihne, dupa cat se simteau de istoviti.
Corabia nu sosise, ii astepta coliba lor de lemn, cu paturi calduroase, cu aparatul de radio. Ii asteptau in cusca si cei trei pui de urs. Scanceau flaminzi.
Fram inconjura de cateva ori cusca. Mormai. Privi la oameni, privi la usa. Apoi trase incet zavorul!� Puii nu indrazneau sa iasa afara. Ii trase Fram de ceafa, unul cate unul. Ii impinse cu piciorul in spate, sa-si vada de drum.
Cei doi vanatori priveau cu mainile in buzunare, cu pipele in coltul gurii.
� As putea sa jur ca ursul acesta are o judecata omeneasca! rosti Egon. il vezi ? Nu ma mira ca stie sa deschida un zavor. Aceasta a invatat-o de la circul lui, printre oameni� Ma mira insa cum de i-a trecut prin cap sa-si elibereze puii din neamul lui�
� Cand vom povesti intamplarea asta, lumea are sa rada si are sa spuna ca nu ne-am lasat de palavre vanatoresti. Tu ce parere ai, Fram, prietene Fram?�
Fram mormai. Daca ar fi stiut sa vorbeasca, ar fi povestit ca mai cunoaste el undeva, intr-un trib eschimos, un copil care a patit la fel si, fara indoiala, ca s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, inainte inca de a deveni mare vinator. Mormai. Se uita cu inteles spre coliba unde se afla inauntru cutia minunata care canta.
� Ne roaga sa dam drumul la radio! incepu sa rada Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzica din cati am vazut eu in viata!�
Intra in cabana si rasuci resortul.
Din tarile de departe a inviat armonia culeasa prin vazduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii inchisi. Nu muzica ii placea lui. Ci amintirile pe care le destepta aceasta muzica. Orasele de departe, inviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu strazile si gradinile lor. Copiii intinzind cornetul cu bomboane ca sa-1 imparta Fram cu altii; mainile sfioase abia indraznind sa-i atinga blana cu o dezmierdare usoara. Baietasul cu ochi sclipitori si cu nasul cam carn, in seara unei reprezentatii de adio, dintr-un asemenea oras de departe�
Corabia sosi cu semne de mare graba. Ancorase in larg si trimise doua barci sa incarce blanurile vanatorilor. Fram privea si intelegea. In ochii lui se lasase ca o umbra de intristare.
Oamenii priveau la el si nu intelegeau.
� Imi pare rau sa-1 lasam aci! vorbi Egon. Parca m-as desparti de un prieten.
� Dar e facut pentru viata de aci! Aceasta e soarta lui. Adu-ti aminte ca, atunci cand l-ai adus, il trimisese Circul Strutki tocmai fiindca tanjea dupa locurile lui de aci, de la el, de-acasa�
Amandoi vanatorii intrasera in coliba sa verifice daca n-au mai uitat ceva. Cand au iesit, Fram se facuse nevazut. L-au cautat. L-au strigat.
� Pacat! Ar fi trebuit sa ne luam ramas bun de la el� Ai vazut cum se mirau toti marinarii?
Egon se urca pe un virf de stanca sa priveasca. De acolo, de sus, se vedeau si cele doua barci oprite langa tarm.
� Priveste! rosti vanatorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata imbarcat, Ne-a luat-o inainte!
Intr-adevar, Fram se urcase in barca. Statea cu spatele intors spre insula, in jurul lui, marinarii incercau sa-1 alunge. Dar Fram statea neclintit, una cu barca.
� Asadar� incepu Otto.
� Asadar � sfarsi Egon � il luam cu noi! E dorinta lui. N-o spune, dar o arata destul de lamurit.
Amandoi vanatorii au coborat tarmul de stanca. Lopetile erau gata sa despice apa, spre corabia din larg.
Egon a pus palma pe umarul ursului alb, intreblnd:
� Iubite Fram, asadar te intorci in lumea noastra, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ti iei ramas bun de la locurile acestea acoperite de gheturi? Baga de seama, a doua oara nu mai fac un drum, ca sa te duc indarat!�
Ca si cum ar fi inteles intrebarile, ca si cum i-ar fi dat de gandit, Fram a intors ochii incet si s-a uitat indelung la locurile pe care le parasea. Apoi se rasuci in barca si ramase cu privirea atintita inainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de gheturi si de ape.
� Hai!� rostira vaslasii, indemnandu-se. Da-i drumul! Inainte!�
