Nicolae Alexandru
Nicolae Alexandru (domnitor al Ţării Româneşti între 1352 - noiembrie 1364) este fiul lui Basarab I, asociat la domnie şi, apoi, succesor al tatălui său la moartea acestuia în 1352.
Asociere la domnie este anterioară anului 1343 când, o cronică maghiară, îl indica pe Alexandru voievod ca încheind un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuşi regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe misiuni eşuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Ţării Româneşti sub suzeranitatea angevină.
Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355 când devin sigure semnele unor înbunătăţiri a relaţiilor între cele două părţi, Nicolae Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorităţii coroanei şi primitor al unor „beneficii“. Nu se ştie exact despre ce „beneficii“ este vorba, după unii istorici ar fi în legătură cu recunoaştera stăpânirii basarabilor asupra banatului de Severin, măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgăraşului.
Odată cu acceptarea suzeranităţii maghiare acceptă şi ofensiva catolică pe teritoriul ţării sale. Probabil în această perioadă poate fi datată şi căsătoria cu Clara de Dobokay (Dobca) ca şi recunoaşterea autorităţii episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Ţării Româneşti, cu toate că acordarea permisiunii de a face prozelitism printre localnici pare a fi mai veche căci, într-un document din 1345, papa Clement al VI-lea afirma că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Ţara Românească şi Sirmium „au şi ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrăţişarea credinţei catolice“ (D.R.H., D, I, p.60-61).
Evoluţia ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pamântului de peste munţi, dă în 1359 drepturi negustorilor braşoveni să treacă nestingheriţi şi netaxaţi pe teritoriul cuprins între Buzău şi Prahova, de la locul unde Ialomiţa se varsă în Dunăre şi până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto teritoriile.
În concluzie, Nicolae Alexandru, se scutură de suzeranitatea şi „beneficiile“ maghiare luând, ca şi tatăl său, o poziţie de forţă faţă de expansiunea angevină şi catolică. În luna mai 1359, în urma cererilor repetate, Callistus I, patriarhul ecumenic de Constantinopol, acceptă organizarea bisericii ortodoxe locale sub forma unei mitropolii punând la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi de Patriarhia Ecumenică şi să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeş, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alţii.
Până la sfârşitul domniei se pare că nu s-au ameliorat raporturile dintre cei doi suverani căci imediat după suirea pe tron a fiului său, Vladislav I, regele maghiar îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său Alexandru.
Nicolae Alexandru moare la 16 noiembrie 1364 şi este înmormântat în biserica de la Câmpulung, lăsând, din prima căsătorie cu Maria, trei fii Vladislav, Radu şi Voislav şi o fată Elisabeta (măritată cu Ladislau de Opoly (Oppeln), iar din a doua căsătorie, cu Clara de Dobokay două fete: pe Anca (căsătorită cu Ştefan Uroş al V-lea cneazul Serbiei) şi pe Ana (căsătorită cu Ioan Starţimir, ţarul de Vidin).
